De la expresie artistică la simbol al apartenenței, tatuajele și-au schimbat profund semnificația de-a lungul istoriei. Însă dincolo de formele vizibile, nevoia de a face tatuaj poate revela o dimensiune psihică profundă – una care are legătură cu trauma, identitatea, lipsa, revolta sau chiar repararea.
Corpul nu este doar materie biologică. Este un spațiu de inscripționare simbolică, un suport pe care psihicul proiectează semnificații inconștiente. Acolo unde cuvântul nu a fost disponibil, unde trauma a fost prea copleșitoare sau identitatea prea fragilă, corpul începe să vorbească.
De ce apare nevoia de a face tatuaj?
Nevoia de a face tatuaj nu se naște întotdeauna din dorința conștientă de înfrumusețare. Ea poate semnala un conflict psihic nerostit. Adesea, gestul tatuării vine ca o formă de simbolizare a unei trăiri greu de conținut psihic sau de exprimat verbal.
Impulsul de a marca pielea permanent poate avea următoarele funcții psihice:
- repararea narcisică a unei părți rănite din sine;
- fixarea unei pierderi (doliu, despărțire, ruptură);
- delimitarea unei identități fragile;
- reglarea afectivă prin durere corporală controlată;
- acting-out inconștient într-un moment de criză.
Pielea ca spațiu psihic: de la Didier Anzieu la Julia Kristeva
Didier Anzieu, autorul conceptului „Eu-pielea”, susține că pielea funcționează psihic ca o graniță între sine și lume. Când eul este fragil, pielea devine suport pentru exprimarea inconștientului.
„Pielea ține locul funcției de continență psihică atunci când aceasta este deteriorată.” – Didier Anzieu
La rândul ei, Julia Kristeva vorbește despre corp ca text – o suprafață pe care se inscripționează afectele neelaborate, traumele nerecunoscute, dorințele reprimate. În acest cadru teoretic, tatuajul nu este un gest estetic, ci un act de scriere inconștientă.
Tatuajul ca marcaj al unei pierderi
Una dintre cele mai întâlnite forme ale nevoii de a face tatuaj este după o pierdere semnificativă – fie ea moartea cuiva drag, finalul unei relații, pierderea unei sarcini sau a unei etape de viață.
Tatuajul devine aici o formă de doliu simbolic. Nu este doar o imagine, ci un spațiu în care durerea este fixată pentru a nu se pierde în haosul intern. Astfel, imaginea devine amintire, continuitate, ancoră afectivă.
„Nu mai e cu mine, dar e scris pe mine.”
Nevoia de contur identitar: „Cine sunt eu?”
În dezvoltarea sinelui, delimitarea identității este un proces esențial. La persoanele cu atașament dezorganizat, cu istoric de invalidare sau cu traume relaționale timpurii, conturul sinelui poate fi fragil.
Nevoia de a face tatuaj apare în acest caz ca un gest narcisic – o încercare de a spune:
„Aici sunt eu. Asta e povestea mea. Nu-mi mai poate lua nimeni cine sunt.”
În special în adolescență, dar și în viața adultă în momente de redefinire (divorț, maternitate, coming out, doliu), tatuajul funcționează ca marcă identitară externă a unui proces intern de restructurare a sinelui.
Tatuajul ca reparare narcisică
Tatuajele făcute peste zone ale corpului care au fost sursă de rușine sau durere (ex: cicatrici de autovătămare, mastectomie, arsuri) sunt o formă profundă de reinvestire narcisică a propriului corp.
Este un gest de recâștigare a suveranității asupra corporalității:
„Aici am fost rănit(ă). Acum e al meu.”
Această formă de resemnificare este adesea întâlnită la supraviețuitori ai traumei fizice sau sexuale, dar și la persoane care luptă cu imaginea corporală negativă.
Acting-out, impuls și reglare afectivă
Nu toată lumea reflectează profund înainte de a se tatua. Sunt cazuri în care nevoia de a face tatuaj apare brusc, compulsiv, impulsiv – în momente de criză.
Putem interpreta acest gest ca acting-out:
– o formă de comunicare nonverbală a unei tensiuni intrapsihice,
– un mesaj adresat unui obiect intern (figură parentală critică sau absentă),
– o încercare inconștiență de a face vizibilă o durere invizibilă.
Durerea fizică produsă de tatuaj poate, în astfel de cazuri, să funcționeze ca mecanism de reglare emoțională: o modalitate de a simți ceva controlabil într-un context afectiv haotic. În special la persoane cu structuri borderline sau PTSD, acest comportament poate avea funcție de autocalmare.
În cabinet: cum lucrăm cu tatuajele?
În psihoterapie, tatuajele nu se interpretează simbolic în mod automat. Important nu este „ce reprezintă” imaginea, ci ce parte din client a avut nevoie de acel act în acel moment.
Întrebări clinice utile:
- Ce simțeai în perioada în care ai făcut tatuajul?
- Ce ai vrut să exprimi fără cuvinte?
- Cum te simți acum față de acel tatuaj?
- Ce ar spune el dacă ar vorbi în locul tău?
Nevoia de a face tatuaj este, adesea, un simptom cu funcție simbolică.
Uneori exprimă o dorință de afirmare. Alteori, o pierdere. Poate fi un act de revoltă, o formă de protecție sau un mod de a traduce în imagine o suferință imposibil de pus în cuvinte.
Corpul devine spațiu de exprimare psihică atunci când alte spații – relaționale, familiale, sociale – nu au fost disponibile.
Tatuajul este un mesaj tăcut. Uneori, primul pas spre vindecare e să-l întrebăm:
Ce ai vrut să spui în locul meu, atunci când eu nu puteam vorbi?
Pentru programări sau întrebări, mă poți contacta la nr. de telefon 0733 180 130 sau e-mail: cabinet@florentinamihai.ro.